‘’Cotul tenismenului’’


‘’Cotul tenismenului’’ sau Epicondilita laterala o regasim la jucatorii de tenis. De
asemenea, se intalneste la violonisti, medicii chirurgi, persoanele care bat la masina (secretarele) din cauza scrisului, gospodinele care muncesc mult prin casa si solicita articulatia cotului. Cea mai mare incidenta este prezenta la grupele de varsta cuprinse intre 40-50 ani, in special la jucatorii amatori de tennis.
Tendinita apare in urma microtraumatismelor si a suprasolicitarii indelungate a muschilor extensori. Procesul degenerativ la nivelul zonei de insertie a tendoanelor caracterizeaza “cotul tenismenului”. Astfel, in urma stresului provocat la acest nivel, zona de insertie a tendoanelor se adapteaza la stres printr-o schimbare a matricei extracelulare, a latimii fibrelor de colagen si a fibrelor conjunctive. Odata ce dispare capacitatea de regenerare si adaptare la stres, se instaleaza procesele degenerative.
Pacientul se prezinta cu dureri la locul de insertie a tendonului si sensibilitate la nivelul zonei laterale a cotului, cea mai sensibila zona fiind situata anterior si distal de epicondilul lateral al humerusului. In acest caz durerea poate radia la nivelul antebratului si foarte rar, catre brat.
Sunt afectate activitatile care implica miscari de apucare si strangere, cum ar fi strangerea de mana sau deschiderea unor recipiente cu capac.

Diagnosticul este usor de confirmat la examenului fizic, prin reproducerea durerii la locul afectat. Durerea caracteristica mai poate fi reprodusa si prin extensia articulatiei radiocarpiene, cu exercitarea de presiune asupra articulatiei. O alta manevra utila pentru evidentierea epicondilitei laterale consta in a ruga pacientul sa stranga pumnul si apoi sa efectueze extensia articulatiei pumnului, impotriva presiunii exercitate de palama examinatorului.
In prezent nu exista tratament specific, bazat pe studii stiintifice pentru aceasta afectiune. Atat, terapia prin miscare sau repaus precum si abordarea chirurgicala au beneficii reduse, nici una dintre aceste terapii nu au fost verificate stiintific. Terapia non-chirurgicala este cea mai frecventa forma de tratament si unanim cea mai acceptata. In urma acestei terapii se recapata functionalitatea deplina a unitatii tendinoase si musculare.
Tratamentul recomandat este punerea in repaus a segemtului implicat si evitarea activitatilor care exacerbeaza afectiunea.
Tratamentul medicamentos cu antiinflamatoare nesteroidiene este eficace in cazurile mai usoare. Simptomatologia care persista mai mult de 2 saptamani dupa instituirea tratamentului conservator raspunde de obicei la infiltratiile cu corticosteroizi si lidocaina in regiunea epicondilului afectat.
Dupa remisiunea durerilor pacientul poate incepe un program de fizioterapie, cu executarea zilnica de intindere a tendoanelor muschilor flexori si extensori.
De asemenea, electrostimularea si ultrasunetele sunt indicate pentru epicondilita laterala, unii pacienti descriu o ameliorare dupa aceste proceduri.
Realizarea procesului de vindecare se obtine prin cresterea treptata a tensiunii si a incordarii. Astfel ca, exercitiile fizice trebuie sa cuprinda mai mult imbunatatirea flexiei, a puterii si indoirii corespunzatoare a articulatiei radiocarpiene, a cotului, umarului si a antebratului.
Exercitiile fizice sunt efectuate de regula pana la aparitia durerii (acesta fiind cel mai important indicator pentru cresterea si scaderea progresiva a strechingului).
Cea mai solicitanta miscare pentru tendon este intinderea excentrica. Greutatea maxima recomandata nu trebuie sa depaseasca 5 kg iar numarul de repetari nu trebuie sa fie mai mare de 15-20 de ori. La inceput, se recomanda contractia concentrica (apropierea segmentelor) si ulterior trecerea rapida la contractia excentrica care s-a dovedit cea mai eficace in epicondilita laterala. Exercitii ale pumnului se pot efectua si cu ajutorul mingiilor de cauciuc.
Tratamentul chirurgical este rareori recomandat (aproximativ 5% din cazuri), durerea persistenta insotita de atrofie musculara si slabiciune reprezinta un indicator important.
De regula, antrenamentul de reabilitate se face o perioada lunga de timp (aproximativ 6-9 luni) si numai dupa acest interval de timp se poate preciza daca e nevoie de tratament chirurgical sau nu.

’’Ma doare spatele, Domn’ Doctor…’’


De cate ori nu auzim aceeasi acuza din partea fiecarui pacient care ne calca pragul cabinetului medical, in special din partea onorabililor nostrii pacienti varstnici.Oare de fiecare data ar trebui sa luam in considerare acuzele respective si sa cerem investigatii, care pe langa faptul ca costa cam mult pentru buzunarele unui biet pensionar si nu sunt decontate de casa de asigurari, s-ar putea sa nici nu ne foloseasca la absolut nimic.De cele mai mult ori simptomele respective sunt intr-adevar fundamentate si stau la baza unor leziuni certe ale coloanei vertebrale in cazul de fata fiind vorba de o hernia de disc.

Vertebrele (oasele care formează coloana vertebrală) sunt separate între ele prin nişte mici discuri. Aceste discuri sunt rotunde şi plate şi sunt alcătuite dintr-un inel fibros la periferie şi un nucleu central mai moale. Când aceste discuri sunt sănătoase, ele au rolul de a absorbi şocurile la care este supusă coloana vertebrală în timpul diferitelor mişcări şi îi menţin flexibilitatea. Sub acţiunea unor factori externi sau în unele afecţiuni sistemice, aceste discuri pot fi afectate prin lezarea inelului fibros şi astfel nucleul nu îşi păstrează poziţia, apărând astfel ceea ce se numeşte hernie de disc.

Hernia de disc apare la orice nivel al coloanei vertebrale. Majoritatea herniilor de disc afectează coloana lombară. Uneori poate apărea la nivelul coloanei cervicale şi mult mai rar la nivelul coloanei toracice.
Hernierea unui disc este cauzată în general de degenerarea inelului fibros. Pe măsură ce trec anii aceste discuri înecep să se deshidrateze şi astfel îşi pierd flexibiltatea. Hernia de disc mai poate apărea în caz de loviri la nivelul coloanei care pot duce la fisurări ale inelului fibros. Nucleul poate fi astfel împins în aceste leziuni ale inelului fibros şi le agravează.
Clinic poate fi simptomatică dar există posibilitatea şi fie complet asimptomatică. Durerea apare atunci când este iritat nervul spinal sau măduva spinării. Disfuncţia nervoasă cum este pierderea funcţiei motorii sau sensitive a nervului apare atunci când este comprimată rădăcina nervoasă. Durerile sunt localizate în funcţie de localizarea herniei de disc. De exemplu, dacă hernia de disc este localizată la nivel lombar şi discul afectat irită nervul care inervează faţa poaterioară a membrului inferior, atunci durerea este localizată la acest nivel, afecţiunea numindu-se sciatică.
Majoritatea durerilor de spate şi de gât nu sunt cauzate de hernia de disc. Doar 4% dintre durerile de spate sunt hernia de disc.
Diagnosticul se stabileşte de către medicul specialist prin examen fizic şi anamnestic, în general nefiind necesare teste adiţionale. Uneori sunt necesare investigaţii imagistice de tip rezonanţă magnetică sau tmografie computerizată pentru a confirma diagnosticul.
Majoritatea herniilor de disc se vindecă cu tratament non-chirurgical care constă din repaus fizic, medicaţie împotriva durerii şi gimnastică medicală. 50% dintre cazuri recuperează într-o lună iar majoritatea îşi revin după 6 luni. Se pot administra corticosteroizi injectabili în regiunea afectată pentru a diminua durerea şi iritaţia nervoasă. Doar 10% dintre pacienţii cu hernie de disc care le cauzează dureri mari mai mult de 6 săptămâni ajung să fie trataţi chirurgical.Asa ca fiti de fiecare data cu bagare de seama : nu oricine se plange de dureri de spate are neaparat o hernie de disc dar cu siguranta o parte dintre ei nu se plang degeaba.